marți, 3 noiembrie 2009

Prispa

Ridica ochii, ma priveste
Privirea calda ma orbeste
Ii vad lumina de pe chip
Standu-i in fata si ma-ntreb

De ce e trista, de ce e plansa ?
De ce durerea nu-i ascunsa ?
De ce imi ia mana si-o saruta ?
De ce simt rasuflarea uda ?

Ceva imi spune foarte-ncet
Ceva sopteste si n-aud
Buzele-ncerc sa le-nteleg
Cuvintele-ncerc sa mi le-aleg

Vine spre mine si ma strange-n brate
Si-i simt pe obraz lacrimile
Atat de multe si fierbinti
Curg intr-una si nu stau cuminti

Ma uit din nou si-acum o vad
Cine e ea si inteleg
De ce apropierea-i familiara
Imi simt limba, imi e amara

E mama draga-mi si e trista
M-asteapta-n prispa casei si e plansa
Numara clipele ce trec in van
Eu o privesc prin vis, nu mai apar…

10 comentarii:

alecs76 spunea...

cel mai dureros lucru,e sa`ti vezi parintii tristi,asteptandu`te...si oftand.Poate ca ar trebui saiei masuri.

Sergiu spunea...

chiar ca e de suflet
bafta

deea spunea...

Cristi, este o poezie emotionanta...plina de sentimente profunde...si_mi place mai ales ca sunt si "clipe" strecurate intr_un vers:)

alboosh spunea...

Parintii mei nu sunt chiar asa de tristi ca in poezie.

alboosh spunea...

Salut, Sergiu! Merci pentru vizita!

alboosh spunea...

Hehehe, ce ti-e si cu clipele astea! Sarumana Deea:)!

neli spunea...

Profunde versuri....emotionant pentru suflet.

alboosh spunea...

Multumesc Neli!

Anne spunea...

cam tristuta mai Alboosh, dar daca nu e chiar reala poezia..adica parintii tai nu sunt chiar asa de tristi, e okay :)

alboosh spunea...

Servus Anne, este si nu este reala, de fapt eu sunt mai trist ca ei, asta este diferenta. Merci de grija:)!