duminică, 29 august 2010

Desert

Fir dupa fir, nisipul ii fischia fata brazdata de riduri. Cele cateva zile in soare ii transformasera obrajii in campuri de lupta greu incercate si uscate, uscate si intunecate, ca si ochii. Nu erau riduri ale vremii ci ridurile sorti. Erau ridurile tacerii, durerii si luptei cu sine insusi.
Isi spusese cand please de la marginea desertului ca trebuie sa afle cine este cu adevarat. Acum totul i se parea inutila mandrie. Acum tot ce isi dorea era o picatura de apa si un petic de umbra.
Se uita din cand in cand in urma gandindu-se ca poate este mai scurt drumul inapoi, dar renunta repede. Vroia sa isi urmeze pasii doar inainte, vroia sa isi duca pasii inaintea urmelor.
Nu mai ramasese nimic din gandurile cu care please la drum, nu mai avea nici o intrebare acum. Tot ce stia ca exista era inclestarea cu care facea fiecare pas, inclestarea fricii, inclestarea supravietuirii. Descoperise in el de-a lungul drumului hotararea de a merge pe o singura cale si sa o urmeze fara sa clinteasca.
Mergea de zile déjà si nu mai stia cat mai avea de mers si cat mai avea...de trait. Miscarea ritmica si robotica a picioarelor era sinonima cu bataia inimii. Stia ca daca se va opri nu va mai putea pleca nicicand. Gandul acesta sumbru ii tinea loc de antren, dansa cumva dansul cu destinul.
Intr-un tarziu privirea impaienjenita ii spuse ca sfarsitul iadului de nisip era acolo in fata lui, gata sa-l imbratiseze. Se intreba intr-un efort de constiinta daca nu cumva mintea infierbantata si privirea nu ii jucau vreo festa ce sa-l doboare de tot.
Covorul de iarba inlocui totusi curand covorul de nisip si ii amortiza caderea dovedindu-se astfel cat se poate de real. Acolo la marginea desertului, prabusit, avu puterea sa ridice privirea si sa vada trandafirul de la marginea desertului.

5 comentarii:

andreea spunea...

ma trece un fior rece, ori de cate ori citesc articolul asta...pentru ca nu te regasesc, pentru ca luptatorul din spatele lui e de mult pe iarba verde si a strans in brate 7 trandafiri rosii...mereu cand sunt doi nu esti singur...mereu cand iubesti...ea te iubeste si te tine de mana sa treci prin desertul din fiecare zi...

alboosh spunea...

Desertul nu este atat de lung si nici atat de arid. Lucrurile vin si trec si intr-un final ajungi si la capatul uscaciunii.

Anonim spunea...

traiesti ceea ce simti,simti ceea ce speri si visezi pe aripi de dor sa plutesti,totul depine de lumina noptii,de fiorul tacerii si de cuvintele nespuse,de zambete neimpartite si de sentimente neimplinite ,asta da melancolie ,trezeste pasiuni,imparte speranta ,aceea de a fi inteles ,apreciat si iubit ....iubirea vine de nicaieri,o imparti cu toti si nu o intelege nimeni ,poate ca in ultimul ceas primesti tot ce atat de mult cauti....un impresionant bagaj si totusi nimic ,atat ramane ,doar amintiri ce le retraiesti la nesfarsit si speri catre un nou vis ,poate mai bun si nu searbad ,ticluit si talmacit in miide sensuri

Anonim spunea...

chipul de muza ,zimbetul cald ,mii de speranta ,ascunse parca in sufletul tau toate iti sunt alinare ,poate si un nou zambet ,o iubire neimpartita sau neinteleasa iti e dat sa primesti si sa oferi.....suntem ceeea ce suntem ,speram si ne cultivam tot ceea ce e mai bun ,dar oare cine va primi tot ce avem de oferit ,cine va intelege talcul vorbelor si intelesul lor ....poate ,tot speram si incercam,sa regasim ,sa daruim si sa iubim mereu ca si cum ar fi prima iubire ,poate mai frumoasa si in straie elegante ca de bal ,cu trandafir suav in par cu chip de zana .....

alboosh spunea...

Anonim, frumos zis, nimic de spus, poate ca ar trebui sa te apuci tu de poezie, nu eu. Ma uit la articol si ma intreb daca am vrut sa spun atat de multe?! Ce e clar ca ai un suflet frumos, oricine ai fii tu...